Dead Can Dance - Brendan Perry la Sala Palatului

Veştile bune se ţin lanţ. Seria concertelor de anul acesta propune din ce în ce mai mulţi artişti de calitate. Dacă până acum ne-am tot delectat cu artişti şi formaţii de renume mondial ce au fani peste tot, în toată lumea, a venit vremea ca şi artiştii care au un anumit target şi mai restrâns, să-şi includă România pe lista turneelor. Mă refer la genul de muzicieni despre care poate nimeni nu a auzit sau despre care doar cei care sunt cu adevărat pasionaţi de muzică şi au gusturi fine, să-i cunoască.

Deşi cred că sunt foarte puţini cei care nu au auzit de Dead Can Dance (chiar dacă nu ştiu şi tot au auzit o piesă de-a lor) ţin să anunţ pe toată lumea că membrul fondator al acestui proiect, Brendan Perry, va susţine un concert la Sala Palatului în data de 29 martie 2010.

Brendan s-a născut în Londra în 1959, fiind cel mai mare dintre cei trei fraţi ai săi. N-am putea spune că a urmat o educaţie muzicală oficială, în afară de corul bisericii din care a făcut parte. Dar a fost într-adevăr un autodidact şi de la vârsta de 14 ani a început să înveţe singur chitara (sunt unii care reuşesc să facă şi carieră, nu doar să se plimbe cu chitara prin gară). Părinţii fiind nevoiţi să emigreze, a călătorit mult şi a reuşit la un moment dat să facă parte dintr-o formaţie. A devenit din ce în ce mai interesat de percuţie sau de sintetizatoare şi a învăţat singur să le folosească. Probabil că de la bun început şi-a dorit să meargă către o direcţie de ambiental, după cum bine spune, să picteze peisaje sonore, să sculpteze în sunet şi să creeze coloane sonore imaginate.

Una dintre piesele sale a reuşit să fie inclusă pe coloana sonoră a unui film şi în acest mod a cunoscut-o şi pe Lisa Gerard, cu care a făcut echipă în proiectul Dead Can Dance. Formaţia a luat naştere la sfârşitul anului 1981. Cu siguranţă ca şi Lisa Gerard a avut o contribuţie extrem de importantă în acest proiect. Vocea Lisei o cunoaşte toată lumea. Amintiţi-vă un pic de melodia de început din Gladiatorul şi vocea feminină şoptită şi vă puteţi face oarecum o idee de cam cum sună Dead Can Dance.

Dar nu doar Lisa Gerard are o voce incredibilă şi perfect conturată pe muzica Dead Can Dance. Brendan Perry are una din acele voci şi timbru ce nu le vei uita niciodată. Pur şi simplu, vocea lui pluteşte pe deasupra ta şi se pierde în aer. Caldă, uşor aspră, acompaniată de chitară, are puterea de a transforma muzica lui într-un adevărat tratament sonor.

De muzică în sine nu prea am putut niciodată să ma afirm cu exactitate ce gen este. E o combinaţie dubioasă între muzica medievală şi cea ambientală, acolo unde instrumentele vechi tradiţionale întâlnesc chitara electrică şi sintetizatoarele. Iar vocile celor doi fac legătura între aceste lumi atât de îndepărtate. Asta în ce priveşte Dead Can Dance. Dar la Brendan predominantă este chitara transformându-se într-un blues mai ciudăţel cu armonii de soundtrack.

Clar e o experienţă ce nu trebuie pierdută, chiar dacă se pare că doar Brendan Perry va fi prezent iar Lisa Gerard nu. Şi chiar şi-aşa, cel mai ieftin bilet este 55 de lei şi chiar nu mi se pare mult comparativ cu alte prestaţii autohtone de o mult mai slabă valoare care pot să ceară şi mai mult şi să nu-ţi ofere decât o delectare comercială de care te poţi bucura şi la televizor foarte uşor.

Ascultaţi nişte mostre şi convingeţi-vă că merită să treceţi pe-acolo. Nu e neapărat nevoie să deveniţi fani, dar cu cât iei contact cu cât mai multe genuri muzicale, cu atât vei putea mai uşor să-ţi creezi un instrument de comparaţie şi să ajungi să ştii ce e cool şi ce sucks cu adevărat.

Huun Huur Tu

Muzica a fost întotdeauna inspirată de tot ceea ce ne înconjoară. În funcţie de locul în care s-au stabilit anumite comunităţi, muzica şi reprezentările artistice au prins formă, în urma cărora s-au format şi idenitităţile lor culturale. Relieful şi vremea au fost o constantă inspiraţie pentru cântăreţi. Pentru că prin tot ceea ce facem, încercăm să imităm natura. Cântecul păsărilor, sunetul apei curgătoare sau chiar zgomotul vântului, au fost imitate de vocea umană prin diverse tehnici de cânt transmise din generaţie în generaţie.

Acum câţiva ani am asistat la unul dintre cele mai interesante concerte ce mi-a fost dat să aud. Participam cu corul Da Capo la un concurs coral din Debrecen, Ungaria. În cadrul concursului au fost invitate să concerteze două formaţii ce prezentau o colaborare inedită. Deşi distanţa culturală între cele două formaţii era de mii de kilometrii, la prima audiţie ai fi spus că fac parte din acelaşi curent istoric. Şi poate că până la urmă chiar fac parte...

E vorba de Huun Huur Tu, o formaţie din ţinutul Tuva ce face parte din teritoriul sovietic, la nord de Mongolia. Duetul lor era acompaniat de corul Angelite din Bulgaria. Ambele formaţii au un incredibil şi original stil de cânt îmbinându-se la perfecţiune atunci când cântă împreună. Sunt sigur că toţi aţi auzit o mostră din muzica tibetană. Ei, cam aşa sunt şi cei din Huun Huur Tu. Stilul lor se face remarcat prin xoomei, adică cântul din gât. Sună mai bine în engleză, throat singing. Practic, ce se aude, sunt armonicele superioare ale unui sunet de bază. Fiecare sunet în natură este format la rândul său dintr-o infinitate de alte sunete (asta ca să pară şi mai interesant). Aceste armonice le putem auzi dacă ascultăm cea mai gravă notă a unui pian, spre exemplu. Doar că aceşti oameni fac chestia asta cu vocea.

Nu doar vocea le este reprezentativă, ci şi instrumentele. Sunt unele dintre cele mai vechi instrumente muzicale iar ei păstrează tradiţia unei muzici mult pierdută în timp. După concert am vorbit un pic cu Sayan Bapa care este unul din fondatorii Huun Huur Tu şi care mi-a răspuns la fiecare întrebare pe contra Do (dacă ai nota asta în ambitusul vocal, fii sigur că te angajezi în orice cor), motiv pentru care aveam un zâmbet tâmp pe faţă în timp ce-l ascultam. Chiar şi când vorbea puteai să-i auzi armonicele, ceea ce făcea din vorbitul lui o muzică constantă.

Ceilalţi membrii ai formaţiei sunt Kaigal-ool Khovalyg, Radik Tyulyush şi Alexei Saryglar, toţi instrumentişti de excepţie şi buni cunoscători ai diferitelor stiluri de cânt vocal. Muzica lor te duce imediat cu gândul la vastele peisaje montane, la vântul care mângâie crestele albe de zăpadă, la norii ce se formează în funcţie de relief şi la întinderile nesfârşite de stepă, fiind tot odată şi locul de unde aceşti muzicieni provin. Şi de altfel şi motivul pentru care am scris despre ei astăzi, uitându-mă pe geam. Pentru că nu văd muzică mai potrivită pentru acest demers al vremii, decât muzica nord-asiatică. Asculţi şi te uiţi pe geam cum ninge.

Huun Huur Tu a scos de curând un nou album ce merită ascultat. Puteţi face asta şi pe site-ul lor unde au câteva mostre de pe album şi unde vă puteţi face o idee cam cu ce se ocupă aceşti oameni. Un extras de pe ultimul lor album - Eternal, în colaborare cu producătorul şi artistul de muzică electronică Carmen Rizzo, mai jos.

Eu vă sugerez să luaţi muzica lor cu voi în mp3 player. Merge de minune pe vremea asta şi vă relaxează total. Mai ales dacă plănuiţi o excursie şi vreţi să urcaţi pe munte, nu există soundtrack mai bun. O să vă vină să vă aşezaţi şi să savuraţi priveliştea cu şi mai mare poftă şi o să vă puteţi debarasa cu uşurinţă de stresul cotidian. Dar până una alta, încercaţi asta acasă şi imaginaţi-vă cam cum şi unde trăiesc oamenii care cântă aşa ceva.

Eurovision 2010 Selectia Nationala

Pentru mine este şi va rămâne un mare mister de ce acest Eurovision are un asemenea succes. Adică am înţeles, ideea în sine este foarte bună şi o privesc cu admiraţie. Un concurs internaţional. Toate ţările îşi aleg o piesă sau un artist care să-i reprezinte pe plan mondial. Toată lumea se uită. Se pare că este cel mai vizionat eveniment non-sportiv de pe glob. Lumea votează, stă cu emoţii pentru compatrioţii ei şi îşi ţine pumnii pentru prestaţia lor.

Nici România nu face excepţie. Parcă de prin 1994 încoace participă neîncetat, iar dorinţa artiştilor muzicieni de a participa la un asemenea concurs este foarte mare, acest lucru atrăgând după sine dispute îndelung mediatizate. Mai pe scurt, ţigăneli. Şi fiind vorba şi de ţigăneli, anul acesta şi un manelist şi-a dorit foarte mult să intre în competiţie cu un "tăia-mi-aş venele" de şlagăr. A fost din păcate respins, căci sincer, dacă ar fi fost admis, eu l-aş fi votat. Măcar şi din amuzament şi tot te-ai fi uitat cu ochii bulbucaţi de plăcere.

Dar în rest nu m-aş sinchisi să votez, decât poate dacă m-ai plăti. Pentru că deşi ideea acestui concurs e foarte mişto, piesele participante te împing la suicid. Şi-ţi vine să-ţi iei şi toată familia cu tine. Ce dracu-s cu piesele astea? Încerc să le înţeleg rostul. Din punct de vedere componistic, sunt varză. Ok, poate vrem să scoatem în evidenţă vocea artistului. De unde, nici măcar. Parcă nici o piesă nu e potrivită pentru interpretul ales. Şi cum vine o piesă care te face oarecum să-ţi mişti degetul mare de la picior, cum realizezi ce penibilă e şi te retragi ruşinat.
Piesele de anul ăsta sunt de-a dreptul plictisitoare şi mai sună şi naşpa. Cel puţin cele postate pe site-ul TVR se aud ca dracu. Parcă-s făcute numai din instrumente VST de acum o mie de ani. Ba mai mult, unele sună de parcă ar fi sonerii de telefon, midi.

Şi mai mult de-atât, nici nu prea câştigăm la concursul ăsta. Am reuşit cam până pe la poziţia a patra dacă nu mă înşel. Mai trist este faptul că sunt totuşi români care câştigă premii la competiţii mondiale, poate nu cu un renume la fel de mare, dar care totuşi sunt văzuţi cu respect de celelalte ţări, asta doar pentru că la noi nimeni nu este interesat de mediatizarea lor. Şi aş aminti aici chiar şi de corul SOUND care a câştigat la Olimipiada Corală Mondială de la Graz, Austria, o medalie de aur şi una de argint. Ştiaţi careva chestia asta? Păi nu prea aveaţi de unde. Dar restul de 500 de coruri participante din toată lumea au ştiut. Ah, şi apropo, n-am fost singura formaţie corală românească ce a plecat cu premii de la Graz.

De parcă nu era de ajuns vremea de afară, puteţi să ascultaţi piesele alese la faza naţională, aici. După aceea încercaţi să clătiţi bine bine cu nişte Diana Krall sau Louis Armstrong. Vă reveniţi imediat.