Rânduri insomniace

Nu ştiu cum se face că de câte ori încerc să scriu ceva , albul foii imi înghite gândurile într-o inerţie tranşantă şi mă lasă transparentă doar în faţa propriei mele reflecţii. Sau poate că ştiu cum se face , însă vorbele-mi sunt mult prea obosite ca să mi le mai rostesc şi amân de fiecare dată o mărturisire a păcatelor mele omeneşti , într-un vid lucid doar propriei mele conştiinţe.

Rămân cu vorba neterminată şi cu regretul subtil manifestat sub forma de aş spune multe , dar ce păcat că mă sictiresc atât de repede şi lumea laolaltă cu umbrele şi luminile ei devine plictisitoare şi neinteresantă ochilor mei larg închişi. Bleah.